Aime-moi! Cap ou pas cap?

Viaţa mea începe dimineaţa devreme când îmi părăsesc camera rece, claustrofobă şi obscură dintr-un loc uitat de lume pentru a-mi câştiga existenţa… pentru ca alţii să-mi cumpere existenţa. Mă îmbrac cu aceleaşi haine în fiecare zi pentru simplul fapt că nu am altele, şi-apoi astea sunt cele mai potrivite pentru ceea ce fac… le urăsc şi simt că nu mi se potrivesc deloc, dar ştii… eticheta cere.
În fiecare dimineaţă ies grăbită pe uşă fără ca măcar să iau micul-dejun sau să-mi beau cafeaua… ce vise! Şi oricum sunt singură… toţi ceilalţi sunt plecaţi şi ei la lucru. Colegi de breaslă cu care împart micuţul apartament. Dar nu mă pot plânge, putea fi mai rău.
Mereu merg la servici pe jos. Alţii fac asta pentru că vor să facă mişcare… vor să slăbească, spun ei, dar eu merg pe jos pentru simplul fapt ca nu am maşină. În atâţia ani de lucru n-am fost capabilă să-mi cumpăr una. Şi-apoi, nici n-am carnet de şofer. Când să am vreme de el dacă toată ziua muncesc?
Ajung în place de la République şi aştept… aştept… aştept degeaba. Niciodată nu vine persoana potrivită. Din când în când se mai opresc doi-trei trecători şi se uită la mine cu milă văzându-mă că aştept atâta vreme singură, în frig. N-am nevoie de mila lor! De ce se uită aşa la mine? Ce, ei n-au fost în situaţia mea niciodată? Să trebuiască să aştepte o X persoană? Chiar dacă stai o zi întreagă, la un moment dar ştii că trebuie să sosească. Ţi-a promis. Şi ieri şi ziua dinainte şi săptămâna trecută… stai! Tu ţi-ai promis c-o să vină! De fapt, aştepţi ca proasta zile în şir şi ajungi acasă nemâncată pentru că eşti atât de naivă încât să crezi c-o vei întâlni… şi te întorci în fiecare zi în aceeaşi piaţă şi stai atâtea ore aşteptând tristă şi uneori chiar dorindu-ţi moartea pentru că tu eşti cea care trebuie să aştepte.
Într-o zi m-am decis să scriu un mesaj pe o bucată de carton. Poate aşa persoana potrivită va avea curajul să se apropie de mine.
„Aime-moi! Cap ou pas cap?”
Tot mai mulţi oameni se uitau cu milă la mine şi totuşi, treceau mai departe. Câte unul îmi lăsa câţiva cenţi, îmi atingea umărul uşor şi apoi pleca.
Încă aştept… doar asta e soarta unei biete cerşetoare din Rennes.

Episode 65: See it wisely!

Everything lies in the way you see it… the world, people, art, school, family… anything! You make up your world the way you want! Your world is exactly as you want to see it… wonderful, mystic, interesting, boring, sad, useless.

If you decide you want something, when you get it you’re happy. That’s what makes you who you are. Your decisions, your way of living life.  The fact that you’re not like the others, that exact thing which makes you special just because you think a red apple is boring and someone else finds it intriguing.

You’re the master of your life. Your own, personal God just because you make your living exactly how you want it. Because there’s free will. Because you decide someone makes you feel loved and then your whole world turns pink or because you lose your keys and you think that’s the worst thing that could have happened and your life suddenly becomes gray.

Be careful! Think wisely! See wisely! Everything… EVERYTHING is THE WAY YOU SEE IT just like the different impact a poem has on two different persons… and that influences you! Don’t be hasty!

Ochi insolit

‘De ce e totul negru şi gri? De ce abia zăresc o nuanţă ruşinoasă de galben şi un albastru spălăcit? Ce se întâmplă? … Tărâmurile visate nu mă pot atinge aici, nu-i aşa? În definitiv, asta e altă lume! … Nu înţeleg nimic. Oriunde mă uit în jurul meu geografia sensibilă de pe chipurile oamenilor îmi spune c-am luat-o razna. Nu-mi amintesc să fi băut azi-noapte. Tu-ţi aminteşti aşa ceva?’, mă-ntreb singur.

Îmi continui plimbarea de dimineaţă aşteptându-mă să mă trezesc din cel mai amar vis pe care l-am avut vreodată… şi totuşi, peisajul static creionat în grafit continuă să mi se dezvăluie, ici-colo apărând pete de culoare… o bancă galbenă, un balon albastru, o rochie violet, o portocală, trunchiuri de copaci maro, pălării albe… şi restul… gri şi negru.

‘Mă simt împins într-un tablou realizat de-un artist nebun. Omul ăsta chiar nu ştie să folosească toate culorile? De ce iarba e gri şi frunzele copacilor sunt negre? De ce a uitat să picteze tocmai florile? E primăvară! Ar trebui să fie totul colorat!’

Privesc în jur tot mai atent… dar nimic nu se schimbă. Iarba rămâne tot gri, florile tot incolore, iar aerul devine tot mai greu de suportat.

‘Mi-aş dori să pot să văd totul ca înainte.’ îmi spun resemnat.

Bag mâna adânc în buzunar să mă apăr de răcoarea dimineţii şi ghici ce: dau peste o bucată de hârtie. O despachetez uşor şi citesc: ‘Notă pentru sine: Nu te speria dacă nu vezi totul cum ar trebui. Nu e vina ta… Eşti daltonist.’

Sunet surd

Era la fel ca întotdeauna. Automatul mugea, picioarele se ştergeau pe preş, adolescenţii târzii continuau să vorbească. Doar ea stătea nemişcată şi asculta. La fel ca întotdeauna. O picătură curgea, un porumbel zbura şi-o pană plutea. Ea rămânea gânditoare, minute în şir în aceeaşi poziţie, cu mâinile sprijinindu-i faţa, cu ochii pierduţi şi şuviţe din minunatul ei păr ondulat, roşu-arămiu acoperindu-i obrajii.

Fusese percepută ca cea mai boemă fată din an. Era cea mai boemă de când se ştie, cu siguranţă, pentru simplul fapt că în timp ce ei se preocupau cu activităţi cotidiene specifice vârstei, ea visa cu ochii deschişi la o lume îndepărtată, astfel încât îţi dădea impresia că s-a născut în locul şi timpul nepotrivit şi vrea să se întoarcă de oriunde o fi venit. Pe deasupra, avea cu ea mereu un caiet colorat pe care scria mare, cu litere ondulate „Jurnal”. Nimeni n-a putut să afle un amănunt cât de mic dinăuntrul aceluia oricât ar fi întrebat ei curioşi ce-ar putea avea ea atâta de scris în fiecare zi de-l poartă peste tot pe unde umblă. Îl ţinea sub strajă, între coatele sale, uitându-se pierdută pe acelaşi geam muruit al clădirii vechi pe care o frecventa de trei ani de zile.

Azi totul era la fel ca întodeauna, doar că un mic detaliu lipsea din peisajul cu care toată lumea s-a obişnuit: jurnalul. Priviri întrebătoare pluteau în aer şi ei nici că-i păsa. Degeaba au întrebat-o trei colege dacă şi-a pierdut jurnalul, dacă o pot ajuta cu ceva, dacă s-a întâmplat vreun eveniment care a schimbat cursul firesc al lucrurilor. Ea rămânea tăcută, din când în când zâmbind a „lăsaţi-mă, vă rog în pace, sunt bine.”

Niciodată n-a fost văzută în compania cuiva. Era mereu singură, apatică, pierdută în lumea ei mică a jurnalului înnecat în cerneală colorată. Dar azi, după ce colegele o părăsiră se ridică ca niciodată şi se îndreptă spre Sorin, un tânăr care, zice-se, locuia aproape de apartamentul ei închiriat. Se uită la el rugător şi apoi ieşiră amândoi pe uşă.Ceilalţi rămaseră uimiţi, dar întrebările aveau să fie puse mai târziu, căci profesorul intră în sala veche de curs.

Două ore mai târziu, Sorin se întoarse singur în sală, cu jurnalul ei în braţe şi cu lacrimi şiroindu-i pe obraji. Începu să citească cu voce tare:

„În fiecare zi privesc pe acelaşi geam murdar viitorul meu sumbru şi chiar dacă ei vor să cred că le pasă, nu fac niciun pas în a mă aborda mai mult decât ironicul „azi despre ce scrii?” Mă doare să fiu singura care poate să audă acel sunet surd care vesteşte sfârşitul. E sfârşitul copilăriei şi moartea tuturor sentimentelor inocente. Şi nu vreau să trec dincolo. Singură sau nu. Îl voi ruga pe Sorin să mă însoţească până la baie, îi voi da jurnalul şi îl voi ruga să mă aştepte.

Azi e prima zi din restul vieţii mele.”

Episode 64: Slow down

Sometime in the past I thought I should stop and stare, just hold on and look around. Today I think slowing down is enough. I get stressed all the times over the little things that can be solved without so much energy loss and meanwhile being so stressed I forget to enjoy the little things of life… the fact that a day spent with family at shopping is not useless, but it’s a day when you have the opportunity to be close to your dear ones, to see their decisions, to get to know them better, share opinions, just be with them because you never know when one of you will not be around. I thought about my death today and I told myself I’m ready. I’m ready since a while ago, but I don’t want to think about it because I feel like I need time to enjoy all the parts of life, all the steps I have to make to reach adulthood and that family life one doesn’t want to reach when being young. I want to know how to spend time in such a way that at the end of the day I’d say: Yes, today was a good day! Today I learnt something new! I want to slow down and accept change, to be open to new experiences and learn that sometimes life just has to be lived, not worried about! Don’t you too?

The Christmas morning

The blue, dim light was announcing another beautiful morning, but not just a regular one. The most important morning of the entire year.
The forest was all covered in snow and the houses in the narrow valley could be barely seen. Curves and swirls were winter’s favourite tools, because the entire realm became a painted canvas, almost perfect for a Christmas greeting card. The missing thing in the picture was the tree… the tree of life, the everlasting green Christmas tree which had to be dragged in the middle of the village by some mighty villagers who had to climb the highest mountain in the area, cut it down and come home with it by Christmas day no matter how the weather was like.
The other night it snowed like in fairytales. The snowflakes danced in the sky all night long and only minutes ago decided to go to sleep, being tired of dancing so much. Meanwhile, a mystic fog was taking over the land, just like a silver queen who requests the gains of the war… and the mighty men were missing and so was the Christmas tree. What could have happen?

***

Somewhere far, in the middle of the old, white forest, frozen beards and breaths could be seen. Snow covered it all, erasing all the footprints, no matter if they were animal or human.
‘How are we supposed to get back home now?’ a voice whispered in resignation.
‘Don’t worry; we’ll keep on walking until we find a road. I know one not just far from here.’ another voice said.
And they kept walking and walking until the light of the day mixed with the fog and they got lost… again.
‘Where’s the road? I don’t see it anywhere… Now we’re completely lost.’ someone said.
‘I’m sorry. The snow must have covered the road too and I couldn’t notice it. On the top, this weird fog makes us dazzle around without knowing where we’re going. I think we should stop here.’
‘What? We can’t stop, it’s already Christmas day. We have to go home. It’s the tradition. If we don’t get home by evening that witch will turn our beautiful Christmas village into a Halloween one. Do you want that?’
‘Of course I don’t, but what else can we do? We’re lost…’
And so was their hope of getting home by Christmas evening… but what did not know was that three pairs of eyes and three pairs of ears were watching and listening. And they weren’t villagers.

‘We should help them. We know that witch and we know what she’s capable of. She really hoped something like this would happen someday. We shouldn’t let her win. She tried to do the same to us.’ one of the three said.
‘You’re right’, the others agreed.
So, out of nowhere, just by clapping their hands the mystic fog disappeared.
‘What was that?’ the villagers asked amazed.
‘Look, the fog disappeared! There’s our road!’ one of the man said.
“Thank you, whoever you’d be!’ another one whispered.
The three elves smiled and returned back to Santa’s house. The presents were already under the Christmas trees in every home, so their work on that year was done. The villagers could go home safe now and enjoy their Christmas tree.
And snow was still covering the forest and the houses in the little village just like nothing would have happened. Christmas spirit could be felt in the air and happy voices could be heard everywhere the presents were opened.

Orbire

Verde, galben, roşu, albastru, alb, negru, noapte. Noapte amorţind simţurile… adormind vederea. Când eşti orb simţi mai mult văzduhul, materia, teluricul, sufletul pâlpâind. Dintr-o dată universul are o nouă dimensiune şi tu, netrebnicul care până acum te ocupai de a-l mirosi, a-l gusta, a-l auzi, a-l orice doar a-l vedea nu, ajungi să te vezi pus în faţa faptului împlinit. Acum eşti doar tu şi întunericul. E noapte şi un zeu s-a hotărât să se joace cu tine, să te pună la încercare, să vadă dacă meriţi ceea ce nici măcar nu era al tău de drept. Cu toate astea, te hotărăşti să accepti provocarea şi să îţi foloseşti toate celelalte simţuri pentru a-ţi dovedi dibăcia prin labirintul construit special pentru tine. De fapt, tu ai vrut să orbeşti. Ai tânjit după asta de la prima suflare, doar că nu ştiai. La fel cum şi un altul s-a născut cu acelaşi scop: să orbească… din cauza ta. Da. Vreţi să orbiţi împreună. Vreţi să vă plimbaţi alene prin labirint, doar tu, celălalt şi simţirea… pătrunzătoare, sfâşietoare, asurzitoare simţire de glasuri lăcrimând şi mirosuri albastre.

O viaţă întreagă aşteptai acest moment, această clipă aurită ce zboară uşor în jurul tău. Ca să fie a ta, tot ce trebuia să faci era să îţi pierzi vederea. Dar văzând, n-aveai cum să orbeşti, aveai să fii prea încâlcit în noroi şi să uiţi de fapt de ce te-ai născut. Ăsta era şi scopul celuilalt zeu.

Orbirea s-a produs subit, aşa cum apare orice fenomen de acest tip. Săgeata potrivită a ajuns în locul potrivit. După atâtea decenii de aşteptare în care ai pierdut şi cutia Pandorei, iată c-a venit şi vremea ta, netrebnicule. Închide ochii şi simte. Adulmecă zâmbetul destinat ţie, gustă mătasea în care vei fi una cu pântecul matern, atinge mirosul care te va învălui de acum încolo.

E a ta, pentru totdeauna. Împreună veţi realcătui universul şi-o nouă constelaţie vă va purta numele.

Puls

Mâna lui şi mâna ei se plimbau deasupra frunzelor îmbătrânite de vreme… mâini la fel de tinere ca la-ceputul vieţii, ca şi atunci când jocul a pornit cronometrul. Au luat provocarea ca pe o glumă, ca pe un obiect necunoscut de care trebuiau să aibă grijă până stăpânul îl va cere înapoi. Eşecul nu avea cum să apară. Nici impactul statutului lui contrastant cu al ei, nici greşelile pe care le-ar fi putut face atât de uşor la fel ca peştii de pe fundul oceanului care nu au ochi… nimic nu avea cum să-i împiedice să sublinieze întrebarea esenţială şi imediat să găsească răspunsul: orice s-ar fi întâmplat, povestea ar fi mers mai departe pentru ca piticii aveau nevoie de Albă-ca-Zăpada, iar mâna lui avea nevoie de mâna ei.

Atâţia ani de vise şoptite cu aceeaşi emoţie, atâta vreme ce şi-a lăsat urmele adânc înfipte în memoria lor. Un stol de amintiri călătoare care le făceau inimile să răsune ca două chitare acordate la fel şi care le trimitea scrisori din când în când au păstrat întreagă prima zi când au zâmbit… mâna lui către mâna ei.

Mâinile lor se plimbă, chiar şi după atâta vreme prin aceleaşi locuri, ascultând alte şi alte versuri ale muzicii sferelor.

Episode 63: Buses

Un autobuz intalneste o gramada de oameni… Umbre, oameni virusati, oameni frustrati care vorbesc singuri, oameni tristi, oameni prea tacuti, oameni preocupati. Dar sunt si pete de culoare. Anumiti pitici de gradina care se trezesc cand ating taramul magic al autobuzului. Acesti piciti se ascund dupa manute fiind siguri ca nu-i vede nimeni, spun “mi-e dor de mami” dar sunt destul de maturi sa inteleaga ca mami trebuie sa mearga la lucru ca si ei si sunt singurii care pot sa rada cristalin, sincer si inocent pentru ca inca dictionarul lor nu are termenul “minciuna”.

Un autobuz nu judeca. El conduce pasagerii spre tinta finala fara ca macar sa-i intrebe unde-i duce pentru ca stie totul. El asculta tacut toate necazurile, povestile de dragoste, gangurelile, barfele si strigatele disperate dar niciodata nu raspunde. E ca un confident care vrea sa treaca neobservat prin viata.

Asa sunt si eu azi. Sunt o umbra. Observ si ascult atent tot ce se intampla in jurul meu… iar azi, autobuzul a fost fericit. Un pitic de gradina i-a calcat pragul.

Episode 62: Milk and honey

Simt ca innot in lapte si miere, ca tot ce mi se intampla este prea frumos pentru a fi adevarat. Ma tot intreb daca expresia “orice minune tine 3 zile” este adevarata, asteptandu-ma ca tot ce traiesc acum sa se termine brusc.

De ce suntem fericiti doar din cand in cand? De ce nu e fericirea o stare continua, in care sa zambim mereu indiferent ce vine pentru ca avem macar un motiv sa facem asta? Pentru a fi fericiti avem nevoie de atentie, sa ne fie satisfacute toate dorintele sau macar una care sa fie destul de importanta incat sa ne faca viata sa straluceasca. Suntem mereu preocupati de probleme pe care trebuie sa le rezolvam si ne pierdem in acest proces uitand ca intotdeauna totul va fi bine. Lucrurile se pot rezolva si fara ca noi sa ne tocim neuronii incercand sa gasim cea mai buna solutie. Unele vin de la sine, altele se rezolva cu mult calm.

Milk and honey. I’m lovin’ it! Hope it’s gonna last… I’m gonna make it last!