NOTA: Ganduri inspirate de filmul “Ashes and snow”. Unele idei + replicile “Celui Ales” sunt preluate direct din film, puse intr-un alt context.
Apa curgea lin spre absolutul infinit scaldat in nemurirea translucida. Minti geniale erau cufundate in ea, stand in soarele care transmitea o lumina sepia de-a stanga si de-a dreapta Salvatorului ce plutea pe apa, la fel de lin ca si aceasta.
‘Daca vii cu mine in clipa aceasta, secundele ti se vor transforma in minute, minutele in ore si orele intr-o viata intreaga’, se auzea soptit glasul Salvatorului.
Sub apa lina, mustea o viata plamadita inauntrul unui pantec matern in care Adam si Eva innotau unul spre altul, pentru a da curs cuvintelor Celui Ales. Astfel ne-am nascut noi… fiinte prea complexe si prea infumurate pentru un univers atat de diafan si efemer.
La nastere fiecare am primit o raza de soare, o felie de luna si o misiune: aceea de a uni soarele si luna, de a da sens existentei prin cunoasterea si intelegerea universului pentru ca la sfarsitul vietii noastre sa devenim, in extaz, una cu pantecul matern in care am fost creati si sa atingem absolutul infinit din care am pornit calatoria prin cenusa si zapada.
Pentru ca nu puteam indeplini misiunea celesta singuri, am primit in dar ajutor din partea unor fiinte aparent inferioare noua, dar la fel de sentimentale si inteligente. Ele sunt cele care ne transforma efemeritatea in nemurire translucida imbalsamata in alb etern.
Prima rasuflare, prima clipire, primul contact cu aerul dinafara pantecului matern vor fi mereu cele mai impresionante experiente, si-n acelasi timp, singurele de care nu ne vom aduce aminte decat cand vom atinge cunoasterea absoluta. Sensibili si vulnerabili, inca de cum am deschis ochii pentru prima data, nestiut, am tanjit spre caldura, siguranta si protectie. Cum putem afirma, atunci, ca suntem mai presus decat alte fiinte din acest univers?
Ne nastem si crestem, insa chiar daca alergam in deriva prin ploaia de vise, chiar daca ne odihnim la umbra aripilor intelepciunii altora, nu stim sa privim. Nu stim sa ne folosim ochii pentru a deschide lumi, pentru a atinge fluturi si insecte minuscule, orizonturi si nori de ceata, flori si fulgere. Soapte, pleoape inchise si dorinte nestavilite nu vor putea salva sufletul universului ce pluteste in noi daca nu vom sti sa impletim ceea ce suntem cu ceea ce vrem sa fim, ajutati de celelalte fiinte. Daca alegem sa nu fim ajutati, daca suntem prea infumurati, o lume de orbi in care cerul sepia isi picura tristetea pe deasupra capetelor muribunzilor ne va fi destinul… O lume de umbre, de apusuri ratate si ochi inchisi pentru totdeauna. Eterne 365 de scrisori pentru fiecare zi de tacere nu vor fi de-ajuns sa ne scape de furia soarelui atotputernic decat daca vom reusi sa privim printre zari oranj si iz de cafea si vom reusi sa unim soarele si luna dupa ce am parcurs calea pasarii, pentru ca in cele din urma sa cunoastem ceea ce suntem de fapt… Aripi ne vor creste cand vom atinge cunoasterea si ochii ni se vor deschide pentru a fi una cu marea si cu cerul. Vom vedea toate Edenurile care se vor fi prabusit in noi, Edenuri pe care le tineam de maini dar le-am lasat sa plece si vom crea altele, alte Edenuri mai marete si mai colorate, pavate cu vitralii ale unei noi vieti ce ne sta inainte.
“Iti vei aminti totul. Totul va fi ca inainte.”, auzi Alesul spunand. Dupa ce vom cunoaste, ne vom aminti primele clipe care credeam ca vor ramane uitate mereu si vom privi, tanjind, spre cerul instelat de ochi nemuritori si reci, mereu deschisi, ai fiintelor care ne-au ajutat sa devenim ceea ce suntem si ne vegheaza neincetat pentru a nu ne inchide ochii din nou.
Adam si Eva vom fi la randul nostru, in pantecele matern dand nastere altor si altor generatii de nestiutori, de orbi care trebuie invatati sa priveasca atent spre nemurire. Existenta noastra va fi o scrisoare pentru cei ce vor urma, care, la randul lor, vor constitui scrisori pentru urmasi, scrisori cu sfaturi, cu incurajari, cu experiente innodate dar care au capatat sens la un moment dat. Efemeritatea va deveni nemurire. Vom privi inapoi spre momentele de orbire cu tristete si melancolie, insa vom atinge extazul la gandul unirii cu pantecul matern in care am fost creati.
Moartea e doar o noua nastere spre infinit. Din pana foc, din foc, sange, din sange, os, din os, maduva, din maduva, cenusa, din cenusa, zapada. Iata-ne existenta.
