Arcuşul viorii atinse uşor coarda sensibilă a sufletului ei. Transformarea din omidă verzuie şi plăpândă în fluture oranj şi diafan tocmai începuse. O lacrimă rebelă spălă obrazul ei drept. Ochii ei de catifea ciocolatie zâmbeau, scăldaţi în lacrimi de bucurie. Părul de abanos, buclat în straturi era inundat de roua abia născută. Îi aluneca uşor pe tâmple şi pe gâtul ei de-un alb ca laptele, sculptat într-o formă nemaipomenit de feminină şi atrăgătoare. Buzele-i ca macii zăceau întredeschise, îndreptate spre absolut. Firişoare ale respiraţiei ei ieşeau îngreunate. Avea faţa aşezată pe pernă, în aşternuturi mirosind dulceag. Ochii i se închiseră fericiţi. În sfârşit venise şi momentul metamorfozei sale! … Ce gândea numai ea ştia, dar e cert că zâmbea chiar şi cu ochii închişi ca un copil dulce când doarme după ce-a fost alăptat.
Şi-ncet, camera mică, ascunsă în spatele unei grădini înfloritoare, începea să dispară în timp şi spaţiu. Totul era învăluit în ceaţă fină, argintie, alunecând neaşteptat spre întuneric. Lumânările aprinse cu ceva ore în urmă se stinseră pe rând, parcă atinse de mâna nevăzută a nopţii adânci. Patul ei, încadrat în forme fine, curbate şi jucăuşe strălucea în întuneric. Aşternuturile erau albe, presărate cu petale purpurii, mărturii ale melodiei ce plutise uşor în aerul ce-a explodat.
Ea dormea, îmbrăţişându-şi absolutul, scăldată-n valuri de beatitudine…
frumos