Rasufli greu si ai privirea pierduta. Orice-ar spune oamenii din jurul tau, tu esti plecat departe. Poate sa cada cerul, sa vina Apocalipsa, al II-lea potop, tu esti deja pierdut.
Te-ai saturat de atatea lucruri obligandu-te sa-ti construiesti o viata patrata in timp ce tu o vrei rotunda. Si rabufnesti si motivatia iti zboara pe fereastra. Nu mai vrei nimic, nu mai astepti nimic, nu mai gasesti un rost, un lucru pe care sa-l astepti.
Cerul tau e violet si orasul tot e violet in stil bacovian. Si gandurile tale se dau in mountain-rousse cu o viteza uimitoare.
La un moment dar ajungi sa te blochezi… sa traiesti ceea ce niciodata nu credeai ca poti: sa te gandesti la NIMIC. Si-au plecat toate amintirile, au plecat toate planurile de viitor. Esti singur, pe o strada pavata in stil vechi, cu nimeni in jur decat cladiri violet intinzandu-se lenese sub soarele violet… sau poate e luna… tot violet! Te innebuneste culoarea asa! Iti vine sa urli ca cineva sa schimbe canalul, sa inchizi ochii si sa-i deschizi intr-un camp cu maci rosii, un cer albastru, nori albi, pufosi si-un hamac legat de doi copaci. Ar fi destul pentru o vreme.
Ai vrea sa evadezi dar esti prins in nesfarsitul oras enervant de violet. Culoarea nu vrea sa dispara chiar daca se lasa noaptea.
Ai nevoie de-o noua dimineata, mai multa rabdare si multe calimare cu cerneala colorata s-o torni pe toata in jurul tau si sa colorezi lumea cum era inainte.
Dar esti singur si orasul tot e violet.
