Doi ochi verzi priveau cum lumina mângâia întreaga vale înconjurată de piscuri cutezătoare. Părul auriu strălucea în timp ce degetele delicate atingeau o fereastră necunoscută. Amintirea subită a parfumului grădinii de acasă făcu pistruii de pe faţa ei să tresară. Vremea era târzie, dar soarele încă îmbrăţişa natura cu căldura sa binefăcătoare ca în serile frumoase de acasă. Un brad bătrân îşi unduia acele în bătaia vântului şi o şuviţă cădea peste umerii înveliţi într-o rochie ce acoperea picioarele întinse de-a lungul pervazului. Gâtul contura pielea neatinsă de soare, străbătută ici-colo de semnele împotrivirilor… urme de lanţuri ruginite ce lăsau amintiri cu care ea s-a împăcat deja.
O bătaie în uşă deranjă momentul sublim. Ea păşi pe aşternutul patului de sub fereastră şi se acoperi repede cu o pătură veche, murdară şi cu găuri, prefăcându-se că doarme. Nu era prima dată când, prizonieră fiind, trebuia să pară bolnavă şi plină de suferinţă pentru ca cel ce o ţinea acolo să se simtă mulţumit. Chiar dacă era închisă într-o cameră îndepărtată de orice colţ de lume şi mai ales de locul copilăriei sale, în sufletul său ea era mereu acasă, printre florile din grădină, privind-o pe mama sa cum citeşte pe verandă.
Un bileţel fu strecurat pe sub uşa camerei pănă ce atinse covorul de un vişiniu şters. Ochii ei întâlniră hârtia, dar mai aşteptă câteva clipe, apoi se îndreptă spre uşă. Luă biletul, îi simţi parfumul şi îl aruncă deznădăjduită în focul din şemineul ce trona în camera întunecată. Una câte una, literele scrise deveneau scrum, iar focul se înteţea pe măsură ce lacrimile ei curgeau pe rochia ponosită dar care încă mai păstra imprimate florile de câmp.
