Nicholas fusese întotdeauna copilul cel năzdrăvan pe care părinţii îl certau de fiecare dată când aveau ocazia, mai ales de sărbătorile importante când toată familia era prezentă. Nu îşi putea imagina de ce faptele sale erau considerate atât de josnice, când el doar era creativ. Faptul că nu avea niciun frate îl făcea şi mai important decât ar fi trebuit pentru că toţi se aşteptau să fie următorul conducător al firmei de avocatură a tatălui său. Astfel, nu-i era permisă nicio boacănă.
Din frica de a nu învăţa comportamente greşite de la colegi, mama a hotărât să nu-l dea la şcoală. Special pentru el a angajat cel mai talentat profesor din ţară care trebuia să-l mediteze acasă câte patru ore pe zi până împlinea vârsta potrivită pentru facultate. Acesta era foarte bun la materiile care ar fi trebuit să pregătească drumul celui mic înspre avocatură deşi nu avea mai mult de 35 de ani.
La început copilul era atras de minunatele informaţii pe care le primea şi dorea să studieze mult mai mult decât cele patru ore zilnice, însă încetul cu încetul, deşi profesorul era prietenul lui cel mai bun, a realizat că materiile predate nu i se potriveau şi i-a cerut acestuia să îl înveţe să deseneze.
Întreaga familie a fost uimită că băiatul vroia să aleagă altă cale decât cea care avea să îi asigure un viitor confortabil şi toţi se îngrijorau pentru el. Doar mama spera în taină ca desenatul să fie doar un capriciu ale vârstei. Cu timpul însă, copilul a devenit adolescent şi era tot mai atras de noua opţiune. Tocmai de aceea, în încercarea de a împiedica decizia de a urma o facultate în domeniu, mama a concediat profesorul şi l-a închis pe Nicholas în camera sa până avea să-şi reconsidere dorinţele. A stat acolo multă vreme, însă lui nu-i părea rău pentru că aşa avea timp să exerseze mai mult. Noaptea se lega la ochi şi se plimba prin întuneric, încercând să găsească anumite obiecte pe care mai apoi le desena cu ochii închişi.
Într-o zi când a aflat că părinţii lui erau plecaţi în vizită la nişte rude, şi-a luat nişte haine şi mâncare şi a zbughit-o pe uşă afară. Era sigur că acum ştia să deseneze destul de bine aşa că era încrezător că se va descurca în viaţă. Şi-a pus în gând să plece în căutarea profesorului său pentru a-i cere ajutorul în găsirea unui loc de muncă. Întrebând în stânga şi în dreapta a aflat că domnul Martin locuia destul de departe, însă dorinţa sa de a-l întâlni era mai puternică decât orice.
Trecură multe zile şi era tot mai înfometat când, într-o noapte, văzu o casă în depărtare. După kilometri întregi de mers pe jos în întuneric, hotărî să se îndrepte spre singura sursă de lumină care ar putea să-i ofere o farfurie de mâncare. Ajuns în dreptul ei, un sentiment ciudat puse stăpânire pe el. Casa era mai dărăpănată decât părea de departe deşi avea multe camere. Pe verandă era scris un mesaj: „Oricine ai fi, intră fără frică. Aici vei întâlni ceea ce cauţi.”
Temător, intră pe uşa întredeschisă îndreptându-se spre lumina pe care o văzuse de afară. Paşii pierduţi îl purtau pe coridorul nesfârşit. În mintea sa pereţii roiau asimetric în jurul candelabrului, ameţiţi de greutatea acestuia. Încetul cu încetul, privirea i se înceţoşă. Strigă după ajutor însă nimeni nu-i răspunse. Ecoul vocii sale se întorcea în cascade înapoi la el de fiecare dată mai pronunţat şi mai pronunţat. Starea lui se degrada pe minut ce trecea până când nu mai ştiu unde se află. De nicăieri, fu împins într-o cameră cu un aer dezolant în care nici măcar luna nu cuteza a-şi trimite razele. Singura fereastră era acoperită cu straturi suprapuse de ziare pentru ca încăperea să pară şi mai întunecată decât era. Pe când se aştepta mai puţin, un zgomot asurzitor acoperi tăcerea. O uşă grea de metal tocmai s-a închis în urma sa. Abia atunci a realizat că era prizonier.
Noaptea adâncă inundă spaţiul dintre cei patru pereţi. Era ca şi cum în paleta de culori tocmai căzuse o picătură ce strica echilibrul. Apoi, culorile se amestecară dezlănţuite până ce totul deveni negru. Pentru o clipă privi în jur în încercarea de a zări obiectele ce-l înconjurau, însă ochii săi nu mai erau de folos, aşa că i-a închis. Câteva momente ascultă tăcerea abia ţinându-se pe picioare… Nici măcar un ticăit de ceas. Ar fi putut să jure că se afla într-o cameră complet goală care păstra încă urmele mobilei ce trona odată de-a stânga şi de-a dreapta sa.
Prudent, se îndreptă spre cel mai apropiat perete. Degetele-i atinseră suprafaţa, plimbându-se înfiorate de-a lungul său. I se dezvălui o istorie întreagă care rulă cu viteză maximă în câteva clipe. Îşi aduse aminte de toate zilele în care desena pe întuneric închis în camera sa, când mama încerca să-l aducă pe drumul cel bun. În timp a învăţat să-şi ascută auzul, dar în această cameră nu se auzea nimic altceva decât bătaia alertă a inimii sale în căutarea destinaţiei.
În curând aceasta a fost atinsă. Era rece. Neuronii lui colorau tăcerea, însă fără rezultat. Nu reuşi nicicum să-şi amintească ce era acest obiect deşi cu câteva săptămâni înainte putea să vizualizeze orice atingea. Îşi trecu mâna pe suprafaţa rece, simţind cum degetele sale, unul câte unul, fură absorbite înăuntru. O teamă veche de când lumea îl împiedica să-şi urmeze curiozitatea aşa că îşi trase repede degetele înapoi şi pipăi peretele din nou să fie sigur că se afla încă în aceeaşi cameră.
Undeva înăuntrul său o amintire prinse aripi. A deschis ochii. Chiar în acel moment, în faţa sa a apărut o minunată oglindă ce-i reflecta frumuseţea chiar dacă era luminată doar de o rază de lună ce-a pătruns temătoare printre ziarele de pe fereastră.
Privi plin de uimire înăuntrul ei şi văzu nişte nori cenuşii plutind nepăsători pe suprafaţa unui lac. Florile din jur erau moarte. Iarba era uscată, iar pământul era însetat. O lebădă albă apăru graţioasă dintre trestii. Privi adânc în ochii lui, apoi îşi luă zborul. Culori moarte inundară peisajul dezolant care apoi dispăru la fel de rapid cum apăruse. O frunză însă îi atinse palma. O pipăi şi îi simţi forma, amintindu-şi de copilărie când se juca cu frunze căzute din stejarul din curtea casei.
Încăperea se scufundă din nou în întuneric. El se avântă prin cameră ca un spadasin în dorinţa de a-şi învinge oponentul, dar ştia că oricât de mult şi-ar fi dorit un răspuns, oglinda era mută, iar singura sa cale de scăpare din acest episod era sunetul ceasului ce-l trezea dimineaţa.
