Mă plimb… ca în fiecare zi… doar că azi paşii mă duc într-o călătorie veche, una neştiută decât de mine. Sunetul făcut de pantofii umbrelor din jurul meu mă înfioară pentru că ştiu că şi ele au călătoriile lor zilnice care le vor duce fie spre fericire, fie spre suferinţă. Aş vrea să pot să le ating şi să le întorc spre soarele tomnatic ce apune leneş, dar pentru unele dintre ele e prea târziu aşa că păşesc resemnată printre copacii ce-şi tremură frunzele.
La capătul copacilor mă aşteaptă nişte scări. Nu ştiu câte sunt. Nu le-am numărat niciodată. Poate pentru că ultima oară când am ajuns aici lemnul şubred mă împiedica la fiecare pas şi trebuia să fiu atentă unde calc. Acum scările sunt acoperite cu straturi de frunze îmbrăcate-n rugină şi praf vechi de când lumea. Par să fie mai fragile ca niciodată aşa că urc încet, însă la jumătatea drumului mă opresc speriată. „Dacă la finalul călătoriei mele se află suferinţa?”
Timpul se scurge prin faţa mea. În timp ce gândurile confuze îmi şiroiesc între tâmple aud urme de paşi în spatele meu. Mi-e frică să mă întorc. Rămân locului sperând că nu voi fi observată chiar dacă rochia mea are culoarea asfinţitului. Liniştea se aşează imediat peste grădină, peste scări, peste mine. Îmi întorc privirea şi zăresc printre frunze o pasăre la fel de speriată ca şi mine.
În cele din urmă hotărăsc să-mi continui urcuşul dând uitare gândurilor de mai devreme. La finalul scărilor se află o uşă cu vopseaua scorojită de atâtea anotimpuri apuse. O deschid cu prudenţă şi păşesc în ţinutul copilăriei mele. Un zâmbet îmi răsare pe buze când ating cu privirea fiecare obiect care-a rămas aşezat la fel ca-n amintiri. Dar nu acesta este sfârşitul călătoriei de azi. El se află în altă cameră aşa că părăsesc sufrageria şi mă îndrept spre o uşă lăcuită ce pare nouă deşi timpul şi-a pus amprenta peste toată casa. Uşa se deschide greu parcă pentru a proteja sacrul dinăuntru. Zâmbetul e înlocuit de încântare la vederea rafturilor obosite de atâta greutate ce împrejmuiesc tăcute încăperea la fel ca atunci când eram mică. Mă avânt spre un anume raft şi iau în mână cartea din visul care m-a făcut să mă reîntorc aici. O deschid atentă şi între două pagini găsesc fotografia de care mi-era atât de dor… Lângă aceleaşi rafturi de cărţi stau un bunic şi o nepoată cufundaţi în infailibila plăcere a lecturii.
Mă aşez pe jos absorbită de cartea ce-o ţin în mâini. Decid s-o citesc din nou din scoarţă-n scoarţă chiar dacă la un moment dat lumina lunii va fi aceea care mă va ghida spre dezlegarea şirurilor de litere aşezate cu atenţie pe paginile cu iz de copilărie. „Vreau să rămân aici pentru totdeauna. Aşa ştiu sigur că la finalul călătoriei mele va fi mereu fericirea reîntâlnirii inocenţei.”
