Draga jurnalule,
Dimineaţa devreme puţine suflete se trezesc la viaţă. Celelalte rămân amorţite până soarele răsare şi le învăluie în aramiu. Azi eu au fost unul dintre acele suflete puţine. Mi-am deschis ochii şi mi-am ascultat respiraţia pentru câteva secunde, apoi am ştiut că nu visez. Bătăile hotărâte ale inimii vieţii m-au făcut să vreau să mă ridic din patul meu cald şi primitor şi să păşesc în răcoarea de pe balconul meu umplut cu efemeritatea fiecărei toamne.
Culorile calde de pe frunzele din vie s-au şters din cauza ploii ce-a curs multe zile la rând. Acum am o colecţie de picturi vechi în propriul meu balcon. În altă parte a lumii frunzele încă au mireasma toamnei imprimată în seva lor şi timpul se dilată. Acolo tablourile care se vor învechi la rândul lor sub ploaia nemiloasă abia iau naştere.
Înainte de răsăritul soarelui lumea seamănă cu o scenă dintr-un film mut. Fiecare pieton umblă împovărat de răcoarea ce va dispărea în câteva ore. Maşinile alunecă încetişor pe stradă pentru a nu deranja somnul multora, iar păsările curajoase care-au rămas, stau şi ele nemişcate prin copacii ce şi-au lepădat veşmântul.
Sunetul clopoţeilor de vânt m-a făcut să tresar. Aveam privirea pierdută în zare, peste dealuri presarate cu cenusa. Mâinile şi tălpile picioarelor îmi aminteau că trebuie să mă întorc în patul meu cald şi primitor. Dimineaţa începe cu adevărat doar la răsăritul soarelui care atinge frunzele redându-le culorile dispărute peste noapte. Aşa că m-am aşezat sub plapumă, am închis ochii, mi-am ascultat respiraţia pentru câteva secunde şi am păşit înapoi spre confortul viselor.
