Călătoria mea spre strada unde-l voi găsi pe domnul Gerard Dupont continuă. Am trecut deja de casele vopsite în culori primăvăratice şi fereastra ce era „antiprintemps”. Mă îndrept spre o străduţă cu multe terase şi bistro-uri inundate de sunetul asurzitor al celor ce discută politică sau artă deasupra unei cafele delicioase. Mirosul de mâncare mă ademeneşte, dar nu cad în ispită. Aceste bistro-uri, deşi foarte atractive, sunt şi foarte scumpe. Aici doar lumea bună a oraşului îşi permite să se aşeze la o masă şi să mănânce un croissant cu ciocolată, şi deocamdată, eu nu sunt „lumea bună”, dar cine ştie, poate voi deveni…asta dacă „Mai ai doar o zi!” nu înseamnă „Te duci la puşcărie pentru că ai cerşit!”
Paşii mă poartă pe străzi necunoscute dar totuşi foarte familiare. După alte zece minute de mers simt că mă învârt într-un cerc al mincinoşilor, căci sunt înconjurată din ce în ce mai mult de persoane grăbite, bulversate să mă vadă, dar care totuşi zâmbesc frumos ca şi cum aş fi un om ca ei. Eu ştiu oricum că nu-i aşa. Faptul că sunt cerşetoare se vede încă de la prima privire îndreptată spre persoana mea. Şi-n timp, am învăţat să citesc sentimentele reale în ochii lor. Dacă tot zâmbesc atât de frumos şi se fac că le pasă, de ce lasă să existe oameni ca mine? De ce nu sunt şi ei un Gerard Dupont care îţi dau speranţă într-o lume în care simţi că te îndrepţi vertiginos spre o prăpastie?
Alţii nici măcar nu au curajul să se uite înspre mine. Trec pe partea cealaltă a străzii şi privesc mereu înainte pentru a evita să-mi întâlnească privirea şi să simtă şi ei ce simt eu. Doar pentru o zi, aş vrea ca ei toţi să fie în locul meu. Sunt curioasă dacă vieţile mincinoşilor din jurul meu se vor schimba apoi.
