O zi obisnuita in care valea e innecata in lacrimile ude ale norilor prea depresivi pentru a se abtine din plans pana doua orase mai incolo. O zi obisnuita in care toti oamenii sunt gri sau negri, fazi, inodori si imuabili si doar eu sunt roz. O zi obisnuita in care siluetele sunt tacute si docile, pierzandu-se in gandurile lor filosofice despre viata si probleme existentiale si eu sunt singura care deseneaza zambete pe geamurile aburite ale autobuzului.

As vrea sa se deschida cerurile si sa-si reverse culorile in curcubee in viata acestor oameni. Sa adopte fiecare cate una si sa traiasca prin ea. Sa zambeasca pentru ca au de ce si pentru ca au incredere in puterea lor cu care pot face minuni, sa imbratiseze, sa sarute, sa fie una cu universul lor personal, sa se impace cu eurile lor existentiale, cu toate pe rand si sa viseze… la calatorii exotice, in aer, pe uscat sau pe apa, la calatorii indepartate si fara termen de intoarcere, la o existenta neingradita de niciun fel de lanturi invizibile care strang si dor. As vrea sa poata sa-si deschida ochii si sa vada.

O dimineata prea rece pentru o zi de octombrie. O casa prea goala pentru o dimineata de joi. O felie de paine cu margarina si dulceata prea seaca pentru o ora ca asta.

Frigul ma cuprinde in ghearele lui ascutite si patrunzatoare si cand intalnesc cana cu cacao ma impleticesc pe langa ea ca si copiii mici pe langa foc, in noaptea de Craciun. Vezi? Avem nevoie de caldura! Avem nevoie de o farama de dulceata inganata armonios cu aburi calzi ce ne invelesc sufletul. Oricat de mult ai spune ca iti place frigul, oricat te face sa te simti de viu, vibrant si treaz, nu poti trai gol-pusca in frig, dar in caldura poti. Rezisti si cand broboane de sudoare iti alune pe tot corpul, te bucuri chiar cand e prea cald pentru putin timp pentru ca stii ca trece. Stii c-o sa fii iar tu cu tine insuti intr-o primavara sau toamna perpetua.

Cum ar supravietui bebelusii fara o paturica calda si pufoasa? Cum ar supravietui oricine fara o flacara ce incalzeste sufletul? Vezi? Ai nevoie de caldura! O cauti peste tot, chiar si-acolo unde nu are cum sa fie. Poate-poate o gasesti. Impaca-te cu gandul…

Nu poti trai la nesfarsit

Un sloi de gheata neclintit

Spre zarea albastra

Cea maiastra.

Parfumul toamnei ma imbata. Atingerea palida si suava a aerului tomnatic imi invie pe buze zambetul pierdut odinioara. Am suflu din nou. Respir iubire, mananc iubire, o visez in fiecare zi si noapte. Iubire tomnatica, aurie si plapanda, inconjurata de iz de copilarie. Si colorez toamna in alte nuante, o imbrac in altfel de straie, o acopar cu altfel de ganduri.

Dintr-o data, neasteptat si totusi tanjit de atata vreme, fiorul iubirii de-altadata se naste din nou. E iubirea inocenta si simpla, plina de saruturi parfumate si imbratisari calde, iubirea care se plimba prin stomacul tau sub forma de fluturi autumnali care nu mai au rabdare, iubire care izbucneste, se aprinde si arde necontenit pentru ca a gasit culcusul potrivit pentru odihna vesnica.

Toamna viseaza fredonand o melodie de demult si sorbind ceai de frunze colorate, aromat, cu fructe uscate si vise uitate. Ea s-a indragostit de mine si eu m-am indragostit de ea! Se simte-n aer!

Fiorii toamnei ma apasa pe ploape. Zambesc si tremur usor sub racoarea diminetii care ma ajuta sa ma trezesc. Chiar daca nu-mi pot continua visul zburator, exista motive sa pasesc cu incredere printre cearcane. E o noua zi in care soarele rasare pentru mine, o noua zi in care iubirea-mi straluceste in ochi, o zi plina de dorinta… dorinta de a trai si de a inspira mirosul toamnei: un miros specific de inceput… inceput de melancolie, de visare, de lancezire placuta in dimineti prea matinale, de ceai fructat si plimbari sub neaua de frunze colorate acoperind materia.

Altadata aceste inceputuri ma infrigurau, dar cu timpul am invatat sa deschid ochii in directia potrivita si sa ma joc de-a v-ati ascunselea cu zilele ploioase de toamna… sa ma ascund printre saruturi si imbratisari calde si sa nu ma las gasita de picurii mult prea grei si reci ai norilor depresivi.

Toamna e ambivalenta. Daca ar fi o fata, ar avea parul colorat nebunatic intr-o amestecatura de oranj si roscat si ar suferi de tulburare bipolara. Ar fi boema si aiurita, ar citi carti mult prea adanci pe care nici ea nu le-ar intelege si-ar purta discutii interminabile in contradictoriu cu oricine ar crede altceva decat ea. S-ar numi Veronica [englezesc] si ar fi persoana extremelor. Ar iubi pasional, dar ar uri la fel de intens daca ar fi calcata pe nervi.

Un amalgam de inceputuri si emotii e toamna. O tranzitie spre necunoscut si diafan, efemer si transparent. Un anotimp al muzicii clasice si-al zilelor pierdute pe banci roase de ploaie-n parc, printre frunze sinucigase si castane maronii.

NOTA: Ganduri inspirate de filmul “Ashes and snow”. Unele idei + replicile “Celui Ales” sunt preluate direct din film, puse intr-un alt context.

Apa curgea lin spre absolutul infinit scaldat in nemurirea translucida. Minti geniale erau cufundate in ea, stand in soarele care transmitea o lumina sepia de-a stanga si de-a dreapta Salvatorului ce plutea pe apa, la fel de lin ca si aceasta.

‘Daca vii cu mine in clipa aceasta, secundele ti se vor transforma in minute, minutele in ore si orele intr-o viata intreaga’, se auzea soptit glasul Salvatorului.

Sub apa lina, mustea o viata plamadita inauntrul unui pantec matern in care Adam si Eva innotau unul spre altul, pentru a da curs cuvintelor Celui Ales. Astfel ne-am nascut noi… fiinte prea complexe si prea infumurate pentru un univers atat de diafan si efemer.

La nastere fiecare am primit o raza de soare, o felie de luna si o misiune: aceea de a uni soarele si luna, de a da sens existentei prin cunoasterea si intelegerea universului pentru ca la sfarsitul vietii noastre sa devenim, in extaz, una cu pantecul matern in care am fost creati si sa atingem absolutul infinit din care am pornit calatoria prin cenusa si zapada.

Pentru ca nu puteam indeplini misiunea celesta singuri, am primit in dar ajutor din partea unor fiinte aparent inferioare noua, dar la fel de sentimentale si inteligente. Ele sunt cele care ne transforma efemeritatea in nemurire translucida imbalsamata in alb etern.

Prima rasuflare, prima clipire, primul contact cu aerul dinafara pantecului matern vor fi mereu cele mai impresionante experiente, si-n acelasi timp, singurele de care nu ne vom aduce aminte decat cand vom atinge cunoasterea absoluta. Sensibili si vulnerabili, inca de cum am deschis ochii pentru prima data, nestiut, am tanjit spre caldura, siguranta si protectie. Cum putem afirma, atunci, ca suntem mai presus decat alte fiinte din acest univers?

Ne nastem si crestem, insa chiar daca alergam in deriva prin ploaia de vise, chiar daca ne odihnim la umbra aripilor intelepciunii altora, nu stim sa privim. Nu stim sa ne folosim ochii pentru a deschide lumi, pentru a atinge fluturi si insecte minuscule, orizonturi si nori de ceata, flori si fulgere. Soapte, pleoape inchise si dorinte nestavilite nu vor putea salva sufletul universului ce pluteste in noi daca nu vom sti sa impletim ceea ce suntem cu ceea ce vrem sa fim, ajutati de celelalte fiinte. Daca alegem sa nu fim ajutati, daca suntem prea infumurati, o lume de orbi in care cerul sepia isi picura tristetea pe deasupra capetelor muribunzilor ne va fi destinul… O lume de umbre, de apusuri ratate si ochi inchisi pentru totdeauna. Eterne 365 de scrisori pentru fiecare zi de tacere nu vor fi de-ajuns sa ne scape de furia soarelui atotputernic decat daca vom reusi sa privim printre zari oranj si iz de cafea si vom reusi sa unim soarele si luna dupa ce am parcurs calea pasarii, pentru ca in cele din urma sa cunoastem ceea ce suntem de fapt… Aripi ne vor creste cand vom atinge cunoasterea si ochii ni se vor deschide pentru a fi una cu marea si cu cerul. Vom vedea toate Edenurile care se vor fi prabusit in noi, Edenuri pe care le tineam de maini dar le-am lasat sa plece si vom crea altele, alte Edenuri mai marete si mai colorate, pavate cu vitralii ale unei noi vieti ce ne sta inainte.

“Iti vei aminti totul. Totul va fi ca inainte.”, auzi Alesul spunand. Dupa ce vom cunoaste, ne vom aminti primele clipe care credeam ca vor ramane uitate mereu si vom privi, tanjind, spre cerul instelat de ochi nemuritori si reci, mereu deschisi, ai fiintelor care ne-au ajutat sa devenim ceea ce suntem si ne vegheaza neincetat pentru a nu ne inchide ochii din nou.

Adam si Eva vom fi la randul nostru, in pantecele matern dand nastere altor si altor generatii de nestiutori, de orbi care trebuie invatati sa priveasca atent spre nemurire. Existenta noastra va fi o scrisoare pentru cei ce vor urma, care, la randul lor, vor constitui scrisori pentru urmasi, scrisori cu sfaturi, cu incurajari, cu experiente innodate dar care au capatat sens la un moment dat. Efemeritatea va deveni nemurire. Vom privi inapoi spre momentele de orbire cu tristete si melancolie, insa vom atinge extazul la gandul unirii cu pantecul matern in care am fost creati.

Moartea e doar o noua nastere spre infinit. Din pana foc, din foc, sange, din sange, os, din os, maduva, din maduva, cenusa, din cenusa, zapada. Iata-ne existenta.

Life’s a movie. Movies are about life. It’s a continuum we can’t run from.

Now you’re ok, alive and kicking and the next minute you’re hit by a bus and you die.

Now you’re hopeful, making plans and you dream high and the next minute you see all fading away in front of you and all you’ve planned seems to break apart just because one single thing didn’t come out as you wanted it.

Now everything seems perfect, then you cry a river because you feel like hell.

This is not about mentally disordered people. This is about life. About how incontrolable life can be sometimes and how everything can get through your hands without being able to do anything at all but sit and watch it pass, drop a tear and move on.

I’m stunned. How weird can life be? Did your whole life ever depend on ONE single thing that didn’t happen and then everything broke to pieces?

Maybe destiny wants something different for you. Maybe God wants something different for you. Maybe you’ll be dead the next month if you do that thing or maybe your life would have driven you crazy because of the decision you wanted to take. Maybe everything really HAS a purpose and the Universe settles things up or maybe we have to take things as they come and struggle more.

What if life’s stranger than fiction and we’re all Harold Cricks and some junkye writer leads our life on his will? Who are we, really??? How should we live our life?

I feel small and needy. I feel like an ant that works and works each day… and for what?

There are so many times in my life when I just stop and stare at the world around me. I can’t understand anything, so I look around trying to figure out how I got there. It takes some time, but most often I don’t get any answers so I just enjoy what I’m living without thinking about the consequences.

I feel small because sometimes I have the impression that I can’t control my life. Yeah, I’m a control freak and I depend on people!

I love daydreaming but there are moments when that seems so unworthy because in the end life’s not that pink we want it to be.

I also feel small because I need protection and a lot of attention. I’m just like a new born baby! Where are all the years I’ve lived until now?

Feeling small is weird, but it can be conforting too. Makes you feel special…

Some memories destroy. They tear your soul into little pieces and make you fall in the deep lake of sorrow. ‘Is it worth it?’ you’ll ask yourself, but no answer could ever help you get on the shore of that lake… because you drove yourself into it and at the end, you like swimming in it.

Some memories make you cry a river because you miss the rainbow that isn’t showing for quite a long time.  You have always loved the rainbows, but there has to be rain and sun in the same time to make the miracle happen. It hasn’t rained for ages…

Some memories make you feel blue. You see the others living a pink life and you miss those times. You miss being childish and naive, running after butterflies and daydreaming about love.

Some memories make you feel so small in comparison with the world. You miss getting out of your little bubble from time to time and getting back in it when you’ve had enough of the big world. You were forced to leave it and that hurts.

Some memories make you want to go back to everything you’ve had sometime in the past. Nevertheless, that’s impossible. You can’t catch the same butterflies. That makes you sad, but you’ll live with it.

In the end, some memories make you smile because you’ve gone all the way to Oz, even if it was hard. The others haven’t. They are still struggling. You did it! You’re brave, good and wise. You should thank your past. It taught you well.

Have you ever felt that your life is balanced in the wrong way? That everything is happening just like you didn’t want it to happen and you couldn’t understand why? … Have you thought, though, that maybe the world is always one step forward than you are? That everything is happening THIS WAY because there has to be an equilibrium?

I think that everything has a purpose. I know that sounds classy and a bit cliche to you, but I’ve been thinking… what would I want to change in this world? No wars? No destruction? No pollution? No hateress? Just love, peace and harmony? It sounds kind of utopic, doesn’t it? Maybe everything HAS to be this way for us, people, to psychologically evolve somehow, to understand how bad it is to live during wars, between crimes and pollution and start appreciating peace and love more and more, to want to return to the basics, in the virgin nature, to innocence.

Maybe as much as we’d try to make all bad things disappear, as much they’ll always come back just because this world has to have its good and evil, its easy and difficult paths. Everything would be just too boring otherwise, huh?

Even the fact that we’re born to die sometime later is an equilibrium and animals being eaten by other animals is, as well, nature’s way of balancing life.

What do we have to learn, then, to be able to understand the equilibrium around us …  to be at peace with everything that’s happening to us? Maybe we have to get to that point where we’re thankful for everything we’ve got and we go on wanting something reachable so that we stay at equilibrium with ourselves instead of thinking that the others around us have many more things than us. Maybe we’re all given as much as we can carry and we have to understand that. Or maybe dreaming high will help us surpass our own existence and be able to carry more… to reach the stars? Who knows?

O masina. Orice masina. Si o zi ploioasa. Ploua cu soare si picaturile insetate de apa se preling nestingherite pe toate geamurile masinii.

Aburi de dorinta si emotie. Unde se duc acele picaturi? … Conteaza? Sunt atat de perfecte! Isi urmeaza drumul aflat pe moment, unindu-se pline de avant cu alte picaturi mai mici, incapabile sa-si urmeze singure drumul.

Pasiune colorata cu miros de scortisoara! Esenta picaturilor. Reteta pentru o lume perfecta, invinsa de aburul propriilor dorinte nestavilite.

Picaturile-mi soptesc povestea lor de dragoste. Atat de multe romante! Am inceput sa cred ca toata lumea iubeste… sau poate nu.

Picaturile de ploaie sunt efemere, diafane si suave. Atingerea lor iti trezeste toate simturile. Si deodata imi amintesc ca exist intr-o lume la fel de efemera ca picaturile de apa. Dar picaturile iubesc. La fel de intens ca mine.