Paşii mă poartă pe străzi necunoscute dar totuşi foarte familiare. După alte zece minute de mers simt că mă învârt într-un cerc al mincinoşilor, căci sunt înconjurată din ce în ce mai mult de persoane grăbite, bulversate să mă vadă, dar care totuşi zâmbesc frumos ca şi cum aş fi un om ca ei. Eu ştiu oricum că nu-i aşa. Faptul că sunt cerşetoare se vede încă de la prima privire îndreptată spre persoana mea. Şi-n timp, am învăţat să citesc sentimentele reale în ochii lor. Dacă tot zâmbesc atât de frumos şi se fac că le pasă, de ce lasă să existe oameni ca mine? De ce nu sunt şi ei un Gerard Dupont care îţi dau speranţă într-o lume în care simţi că te îndrepţi vertiginos spre o prăpastie?

Alţii nici măcar nu au curajul să se uite înspre mine. Trec pe partea cealaltă a străzii şi privesc mereu înainte pentru a evita să-mi întâlnească privirea şi să simtă şi ei ce simt eu. Doar pentru o zi, aş vrea ca ei toţi să fie în locul meu. Sunt curioasă dacă vieţile mincinoşilor din jurul meu se vor schimba apoi.

La capătul copacilor mă aşteaptă nişte scări. Nu ştiu câte sunt. Nu le-am numărat niciodată. Poate pentru că ultima oară când am ajuns aici lemnul şubred mă împiedica la fiecare pas şi trebuia să fiu atentă unde calc. Acum scările sunt acoperite cu straturi de frunze îmbrăcate-n rugină şi praf vechi de când lumea. Par să fie mai fragile ca niciodată aşa că urc încet, însă la jumătatea drumului mă opresc speriată. „Dacă la finalul călătoriei mele se află suferinţa?”

Timpul se scurge prin faţa mea. În timp ce gândurile confuze îmi şiroiesc între tâmple aud urme de paşi în spatele meu. Mi-e frică să mă întorc. Rămân locului sperând că nu voi fi observată chiar dacă rochia mea are culoarea asfinţitului. Liniştea se aşează imediat peste grădină, peste scări, peste mine. Îmi întorc privirea şi zăresc printre frunze o pasăre la fel de speriată ca şi mine.

În cele din urmă hotărăsc să-mi continui urcuşul dând uitare gândurilor de mai devreme. La finalul scărilor se află o uşă cu vopseaua scorojită de atâtea anotimpuri apuse. O deschid cu prudenţă şi păşesc în ţinutul copilăriei mele. Un zâmbet îmi răsare pe buze când ating cu privirea fiecare obiect care-a rămas aşezat la fel ca-n amintiri. Dar nu acesta este sfârşitul călătoriei de azi. El se află în altă cameră aşa că părăsesc sufrageria şi mă îndrept spre o uşă lăcuită ce pare nouă deşi timpul şi-a pus amprenta peste toată casa. Uşa se deschide greu parcă pentru a proteja sacrul dinăuntru. Zâmbetul e înlocuit de încântare la vederea rafturilor obosite de atâta greutate ce împrejmuiesc tăcute încăperea la fel ca atunci când eram mică. Mă avânt spre un anume raft şi iau în mână cartea din visul care m-a făcut să mă reîntorc aici. O deschid atentă şi între două pagini găsesc fotografia de care mi-era atât de dor… Lângă aceleaşi rafturi de cărţi stau un bunic şi o nepoată cufundaţi în infailibila plăcere a lecturii.

Mă aşez pe jos absorbită de cartea ce-o ţin în mâini. Decid s-o citesc din nou din scoarţă-n scoarţă chiar dacă la un moment dat lumina lunii va fi aceea care mă va ghida spre dezlegarea şirurilor de litere aşezate cu atenţie pe paginile cu iz de copilărie. „Vreau să rămân aici pentru totdeauna. Aşa ştiu sigur că la finalul călătoriei mele va fi mereu fericirea reîntâlnirii inocenţei.”

Dimineaţa devreme puţine suflete se trezesc la viaţă. Celelalte rămân amorţite până soarele răsare şi le învăluie în aramiu. Azi eu au fost unul dintre acele suflete puţine. Mi-am deschis ochii şi mi-am ascultat respiraţia pentru câteva secunde, apoi am ştiut că nu visez. Bătăile hotărâte ale inimii vieţii m-au făcut să vreau să mă ridic din patul meu cald şi primitor şi să păşesc în răcoarea de pe balconul meu umplut cu efemeritatea fiecărei toamne.

Culorile calde de pe frunzele din vie s-au şters din cauza ploii ce-a curs multe zile la rând. Acum am o colecţie de picturi vechi în propriul meu balcon. În altă parte a lumii frunzele încă au mireasma toamnei imprimată în seva lor şi timpul se dilată. Acolo tablourile care se vor învechi la rândul lor sub ploaia nemiloasă abia iau naştere.

Înainte de răsăritul soarelui lumea seamănă cu o scenă dintr-un film mut. Fiecare pieton umblă împovărat de răcoarea ce va dispărea în câteva ore. Maşinile alunecă încetişor pe stradă pentru a nu deranja somnul multora, iar păsările curajoase care-au rămas, stau şi ele nemişcate prin copacii ce şi-au lepădat veşmântul.

Sunetul clopoţeilor de vânt m-a făcut să tresar. Aveam privirea pierdută în zare, peste dealuri presarate cu cenusa. Mâinile şi tălpile picioarelor îmi aminteau că trebuie să mă întorc în patul meu cald şi primitor. Dimineaţa începe cu adevărat doar la răsăritul soarelui care atinge frunzele redându-le culorile dispărute peste noapte. Aşa că m-am aşezat sub plapumă, am închis ochii, mi-am ascultat respiraţia pentru câteva secunde şi am păşit înapoi spre confortul viselor.

]]> http://danutza88.wordpress.com/2011/11/01/respiratia-toamnei/feed/ 0 danutza88 http://danutza88.wordpress.com/2011/05/25/oglinda-muta/ http://danutza88.wordpress.com/2011/05/25/oglinda-muta/#comments Wed, 25 May 2011 09:20:49 +0000 Dana http://danutza88.wordpress.com/?p=361 ]]> Nicholas fusese întotdeauna copilul cel năzdrăvan pe care părinţii îl certau de fiecare dată când aveau ocazia, mai ales de sărbătorile importante când toată familia era prezentă. Nu îşi putea imagina de ce faptele sale erau considerate atât de josnice, când el doar era creativ. Faptul că nu avea niciun frate îl făcea şi mai important decât ar fi trebuit pentru că toţi se aşteptau să fie următorul conducător al firmei de avocatură a tatălui său. Astfel, nu-i era permisă nicio boacănă.

Din frica de a nu învăţa comportamente greşite de la colegi, mama a hotărât să nu-l dea la şcoală. Special pentru el a angajat cel mai talentat profesor din ţară care trebuia să-l mediteze acasă câte patru ore pe zi până împlinea vârsta potrivită pentru facultate. Acesta era foarte bun la materiile care ar fi trebuit să pregătească drumul celui mic înspre avocatură deşi nu avea mai mult de 35 de ani.

La început copilul era atras de minunatele informaţii pe care le primea şi dorea să studieze mult mai mult decât cele patru ore zilnice, însă încetul cu încetul, deşi profesorul era prietenul lui cel mai bun, a realizat că materiile predate nu i se potriveau şi i-a cerut acestuia să îl înveţe să deseneze.

Întreaga familie a fost uimită că băiatul vroia să aleagă altă cale decât cea care avea să îi asigure un viitor confortabil şi toţi se îngrijorau pentru el. Doar mama spera în taină ca desenatul să fie doar un capriciu ale vârstei. Cu timpul însă, copilul a devenit adolescent şi era tot mai atras de noua opţiune. Tocmai de aceea, în încercarea de a împiedica decizia de a urma o facultate în domeniu, mama a concediat profesorul şi l-a închis pe Nicholas în camera sa până avea să-şi reconsidere dorinţele. A stat acolo multă vreme, însă lui nu-i părea rău pentru că aşa avea timp să exerseze mai mult. Noaptea se lega la ochi şi se plimba prin întuneric, încercând să găsească anumite obiecte pe care mai apoi le desena cu ochii închişi.

Într-o zi când a aflat că părinţii lui erau plecaţi în vizită la nişte rude, şi-a luat nişte haine şi mâncare şi a zbughit-o pe uşă afară. Era sigur că acum ştia să deseneze destul de bine aşa că era încrezător că se va descurca în viaţă. Şi-a pus în gând să plece în căutarea profesorului său pentru a-i cere ajutorul în găsirea unui loc de muncă. Întrebând în stânga şi în dreapta a aflat că domnul Martin locuia destul de departe, însă dorinţa sa de a-l întâlni era mai puternică decât orice.

Trecură multe zile şi era tot mai înfometat când, într-o noapte, văzu o casă în depărtare. După kilometri întregi de mers pe jos în întuneric, hotărî să se îndrepte spre singura sursă de lumină care ar putea să-i ofere o farfurie de mâncare. Ajuns în dreptul ei, un sentiment ciudat puse stăpânire pe el. Casa era mai dărăpănată decât părea de departe deşi avea multe camere. Pe verandă era scris un mesaj: „Oricine ai fi, intră fără frică. Aici vei întâlni ceea ce cauţi.”

Temător, intră pe uşa întredeschisă îndreptându-se spre lumina pe care o văzuse de afară. Paşii pierduţi îl purtau pe coridorul nesfârşit. În mintea sa pereţii roiau asimetric în jurul candelabrului, ameţiţi de greutatea acestuia. Încetul cu încetul, privirea i se înceţoşă. Strigă după ajutor însă nimeni nu-i răspunse. Ecoul vocii sale se întorcea în cascade înapoi la el de fiecare dată mai pronunţat şi mai pronunţat. Starea lui se degrada pe minut ce trecea până când nu mai ştiu unde se află. De nicăieri, fu împins într-o cameră cu un aer dezolant în care nici măcar luna nu cuteza a-şi trimite razele. Singura fereastră era acoperită cu straturi suprapuse de ziare pentru ca încăperea să pară şi mai întunecată decât era. Pe când se aştepta mai puţin, un zgomot asurzitor acoperi tăcerea. O uşă grea de metal tocmai s-a închis în urma sa. Abia atunci a realizat că era prizonier.

Noaptea adâncă inundă spaţiul dintre cei patru pereţi. Era ca şi cum în paleta de culori tocmai căzuse o picătură ce strica echilibrul. Apoi, culorile se amestecară dezlănţuite până ce totul deveni negru. Pentru o clipă privi în jur în încercarea de a zări obiectele ce-l înconjurau, însă ochii săi nu mai erau de folos, aşa că i-a închis. Câteva momente ascultă tăcerea abia ţinându-se pe picioare… Nici măcar un ticăit de ceas. Ar fi putut să jure că se afla într-o cameră complet goală care păstra încă urmele mobilei ce trona odată de-a stânga şi de-a dreapta sa.

Prudent, se îndreptă spre cel mai apropiat perete. Degetele-i atinseră suprafaţa, plimbându-se înfiorate de-a lungul său. I se dezvălui o istorie întreagă care rulă cu viteză maximă în câteva clipe. Îşi aduse aminte de toate zilele în care desena pe întuneric închis în camera sa, când mama încerca să-l aducă pe drumul cel bun. În timp a învăţat să-şi ascută auzul, dar în această cameră nu se auzea nimic altceva decât bătaia alertă a inimii sale în căutarea destinaţiei.

În curând aceasta a fost atinsă. Era rece. Neuronii lui colorau tăcerea, însă fără rezultat. Nu reuşi nicicum să-şi amintească ce era acest obiect deşi cu câteva săptămâni înainte putea să vizualizeze orice atingea. Îşi trecu mâna pe suprafaţa rece, simţind cum degetele sale, unul câte unul, fură absorbite înăuntru. O teamă veche de când lumea îl împiedica să-şi urmeze curiozitatea aşa că îşi trase repede degetele înapoi şi pipăi peretele din nou să fie sigur că se afla încă în aceeaşi cameră.

Undeva înăuntrul său o amintire prinse aripi. A deschis ochii. Chiar în acel moment, în faţa sa a apărut o minunată oglindă ce-i reflecta frumuseţea chiar dacă era luminată doar de o rază de lună ce-a pătruns temătoare printre ziarele de pe fereastră.

Privi plin de uimire înăuntrul ei şi văzu nişte nori cenuşii plutind nepăsători pe suprafaţa unui lac. Florile din jur erau moarte. Iarba era uscată, iar pământul era însetat. O lebădă albă apăru graţioasă dintre trestii. Privi adânc în ochii lui, apoi îşi luă zborul. Culori moarte inundară peisajul dezolant care apoi dispăru la fel de rapid cum apăruse. O frunză însă îi atinse palma. O pipăi şi îi simţi forma, amintindu-şi de copilărie când se juca cu frunze căzute din stejarul din curtea casei.

Încăperea se scufundă din nou în întuneric. El se avântă prin cameră ca un spadasin în dorinţa de a-şi învinge oponentul, dar ştia că oricât de mult şi-ar fi dorit un răspuns, oglinda era mută, iar singura sa cale de scăpare din acest episod era sunetul ceasului ce-l trezea dimineaţa.

O bătaie în uşă deranjă momentul sublim. Ea păşi pe aşternutul patului de sub fereastră şi se acoperi repede cu o pătură veche, murdară şi cu găuri, prefăcându-se că doarme. Nu era prima dată când, prizonieră fiind, trebuia să pară bolnavă şi plină de suferinţă pentru ca cel ce o ţinea acolo să se simtă mulţumit. Chiar dacă era închisă într-o cameră îndepărtată de orice colţ de lume şi mai ales de locul copilăriei sale, în sufletul său ea era mereu acasă, printre florile din grădină, privind-o pe mama sa cum citeşte pe verandă.

Un bileţel fu strecurat pe sub uşa camerei pănă ce atinse covorul de un vişiniu şters. Ochii ei întâlniră hârtia, dar mai aşteptă câteva clipe, apoi se îndreptă spre uşă. Luă biletul, îi simţi parfumul şi îl aruncă deznădăjduită în focul din şemineul ce trona în camera întunecată. Una câte una, literele scrise deveneau scrum, iar focul se înteţea pe măsură ce lacrimile ei curgeau pe rochia ponosită dar care încă mai păstra imprimate florile de câmp.

Am început această miraculoasă călătorie pentru că nu mai era nimic care să ne ţină în locul nostru de baştină. Mama tocmai murise, iar o tânără fără mamă e ca o plantă fără lumină. Tata, văzându-mi chipul plin de durere, a tot încercat să-mi cumpere lucruri care să o înlocuiască într-o mai mică sau mai mare măsură pe mama, dar niciodată, oricât de mult mi-ar fi plăcut telescopul, cărţile de filosofie sau căţelul dorit încă de când eram mică, n-am reuşit să redevin ceea ce am fost odată: acea fată curioasă şi neînfricată, atât de pasionată de aventuri încât părinţii mei nici nu se mai mirau când lipseam de acasă o zi întreagă şi-apoi soseam fericită cu o floare rară în mână pe care o puneam la presat în cartea mea preferată.

Într-un final tata a ştiut că trebuie să ia decizia de a părăsi acel loc deoarece toate amintirile care mă legau de el mă întristau tot mai mult. Era o dimineaţă foarte frumoasă când am fost trezită de el spunându-mi să mă pregătesc pentru că mergem într-o expediţie. Am crezut că vrea să se plimbe cu mine pe dealurile ce-nconjurau casa noastră văzându-mă că nu-mi revin nicicum după plecarea mamei, aşa că gândul unei aventuri de câteva ore cu tata m-a făcut să zâmbesc pentru prima oară în multe luni. Abia când mă aflam în faţa vasului pe care tata l-a cumpărat de la un marinar bătrân, cu ocazia expediţiei, am realizat că trebuia să-mi iau rămas bun de la orăşelul care mă învăţase atâtea lucruri. Din păcate, n-am ştiut că voi pleca definitiv aşa că nu m-am gândit să iau cu mine cartea cu florile presate la care mă întorceam întotdeauna când mi-era dor de mama. Astfel, am lăsat în urmă tot ce-a însemnat viaţa mea până la 16 ani.

Când l-am întrebat pe tata unde mergem mi-a spus că nu ne vom opri până nu atingem ţinutul în care trăiesc inorogii. Ştia că asta-mi doream să văd încă de când eram mică şi mama-mi citea acele minunate poveşti cu prinţi şi prinţese care trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi. Auzindu-i răspunsul am ştiut că vroia să fiu din nou fericită. Nici nu mi-a trecut prin cap la acea vreme că de fapt ţinutul unde trăiesc inorogii există cu adevărat. Am aflat de existenţa sa abia când am văzut harta pe care tata a cumpărat-o de la un vânzător ambulant într-una din călătoriile sale în oraşele vecine. Nici până acum nu ştiu dacă vom ajunge vreodată acolo, însă aventurile prin care am trecut până acum cu tata se potrivesc cu ceea ce un prieten bun spunea odată: „Am învăţat că despărţirile vor durea întotdeauna, fotografiile nu vor înlocui niciodată călătoriile în locurile pe care le reprezintă, amintirile plăcute şi neplăcute vor aduce lacrimi, iar cuvintele nu vor înlocui niciodată sentimentele.”

Tata încă nu ştie, dar în sufletul meu, suntem deja în ţinutul în care trăiesc inorogii.

E primăvară… ultima noapte de aprilie. Am decis să-mi pun sufletul într-o cutie frumos împachetată şi să-l iau cu mine în excursia vieţii mele. Trebuie să plec cu orice preţ din camera prea mare pentru a simţi că-mi aparţine şi mereu interzisă redecorării, orice idei aş avea.

Toată viaţa mea este o reţetă pregătită de altcineva, în care eu trebuie doar să ofer ingredientele necesare pentru ca prăjitura să iasă aşa cum îi place bucătarului: nu foarte dulce şi, dacă se poate, arsă pe margini. Aşa că, iată-mă privind pentru ultima oară încăperea în care am râs, am plâns, am visat cu ochii deschişi, am citit romane şi am descoperit fiecare părticică a lumii care mă înconjoară. Chiar dacă amintirile mă leagă de acest loc, ştiu că nu mai pot rămâne aici. Am acceptat de prea multă vreme să fiu doar ajutor de bucătar. E momentul să-mi creez propria reţetă, chiar dacă s-ar putea să regret gustul final. Voi încerca din nou şi din nou până o voi găsi pe aceea care să-mi aducă aminte de copilăria petrecută la bunica.  Dar… mai e până atunci.

Domnul X., deşi probabil te-ai aştepta să fi uitat complet de mine, mi-a trimis o mulţime de scrisori în care-şi exprimă sentimentele profunde,  influenţate de dor şi distanţa care ne desparte. Nu i-am răspuns la niciuna. Lumânarea s-a stins.

Au revoir, mon ami. Ne vedem când ajung la destinaţie.

Lucia

Veşmântul uitării îmi acoperă amintirile din zilele însorite. Chiar dacă încă mai răsare din când în când, soarele nu mai are aceeaşi putere. Potecile pe care mă plimbam împreună cu domnul X s-au acoperit de praf şi de frunze ruginii ce vor parcă să ascundă povestea trăită odinioară.

Oglinda din camera mea zace aruncată sub pat. Am uitat de când nu mi-am mai privit sufletul în ea. Pentru mine aşteptarea e prea apăsătoare, aşa că am hotărât să las în urmă orice legătură pe care aş putea s-o am cu florile de mai şi cu fluturii ce altadată mă încântau. Acum e toamnă… toamnă şi-n camera mea. Ploile se înteţesc şi grădina întreagă se afundă sub picurii reci şi grei. Lacul de lângă casa noastră e tacut… mai tăcut ca niciodată. Din când în când mai plutesc pe el raţele sălbatice pe care-mi plăcea să le privesc nestingherit, însă mai mereu e întuneric şi nu mai pot zări niciun fir de lumină în jur.

Mama nu mă mai cheamă să petrec timp cu ea pentru că vrea să mă cultivez, aşa că, iată-mă strecurându-mă printre cărţi pline cu lumi mai bune care mă ajută să nu-mi pierd speranţa. „Poate mâine va ieşi din nou soarele”, îmi spun.

Tata e mai mereu plecat cu afacerile sale, aşa că nu mai e nimeni care să mă roage să cânt la pian. Mi-am ascuns partiturile sub mărul meu preferat. E cazul să învăţ alt instrument muzical. Vioara m-a atras dintotdeauna.

Cât despre prietenele mele… au plecat în ţările calde. Sunt mereu în goana dupa rochii cu funde colorate şi pălării cu boruri largi, călătorii pe vapoare scumpe şi plimbări pe malul oceanului. Eu am ales să mă mulţumesc cu dimineţile scăldate în soare şi cu pisica mea torcând deasupra pervazului unde-mi petrec timpul citind.

Am uitat de tine. Te rog să mă ierţi. Gândurile mi-au fost prea încurcate pentru a şti ce să-ţi povestesc. Urmează o iarnă lungă.

Ne vedem la primăvară,

Lucia

În cele din urmă, verdele împânzeşte până şi ultima piatră pe care muşchiul de copac şi-a găsit culcuşul. Furnicile îşi fac grăbite plimbarea de dimineaţă printre viorele şi ghiocei născuţi parcă din frunzele ce-au atins sfârşitul toamna trecută. Ca fluturii, ei trăiesc din plin proverbul „Carpe diem”, minunându-se de formele miraculoase ce devin mai clare cu fiecare zi; ştiu că nu au decât foarte puţin timp să se bucure de vizita lor neaşteptată.

Viaţa-şi ia avânt şi transformă pământul fraged şi fiecare plantă care-şi are rădăcinile înfipte în pântecul hrănitor, învăluindu-le în mătăsuri viu colorate. Cerul răsare nestingherit printre ramuri viguroase, plimbându-şi norii pe deasupra întregului spectacol ce tocmai începe.

În mijlocul pădurii bătrâne un copac singuratic îşi înalţă temător crengile. E la fel de nud ca şi atunci când s-a născut, chiar dacă asta a fost acum mulţi ani. De-atunci, deşi încearcă din răsputeri să fie în rând cu fraţii săi, frunzele nu reuşesc nicicum să-i crească. Se spune că acel copac ar fi fost un tânăr care în cealaltă viaţă a chinuit multe păsări. Acum păsările-l chinuie pe el rupându-i toţi mugurii abia născuţi. În jurul lui, pădurea întinereşte pe zi ce trece, însă doar el îmbătrâneşte singur, departe de bucuria fiecărei primăveri. Karma nu iartă niciodată.

Cred că primăvara e altfel aici decât în celelalte oraşe. Nu doar că iarba e verde din nou chiar şi printre clădiri impunătoare construite acum sute de ani sau că florile îşi deschid bobocii multicolori prin grădini şi parcuri. Aici câinii dau mereu din coadă când trec pe stradă, oamenii zâmbesc văzând fericirea copiilor ce aleargă cu zmee în mână, natura întreagă se bucură de razele soarelui ce-ncălzeşte parcă şi sufletele noastre. Chiar dacă ştiu că situaţia mea nu se va schimba probabil niciodată, primăvara m-ajută să sper mai mult. Îngenunchiez liniştită în locul meu dintotdeauna din Place de la Republique şi aştept. Încep să mă rog, deşi fac asta foarte rar, mai ales când e primăvară. Ţi-am spus că m-ajută să sper. Rugăciunea mea e sinceră. Cel de sus ştie cum am ajuns în situaţia asta şi am încredere că doar El mă mai poate ajuta să scap din ea.

Printre cuvinte stăruitoare şoptite doar pentru mine aud un foşnet îndreptându-se în direcţia mea. Îmi ridic încet privirea şi văd un bărbat între două vârste îmbrăcat bine. Mă mângâie cu milă pe cap, apoi îmi pune în pălărie 10 euro şi o carte de vizită. Îmi spune că mai am doar o zi. Nu ştiu despre ce vorbeşte. Cuvintele lui păreau atât de sincere. Mă uit îngrozită pe cartea de vizită, chiar dacă în sufletul meu mă bucur de cea mai mare sumă primită vreodată. O adresă şi un nume. Gerard Dupont. De unde am mai auzit eu de numele ăsta? Nu reuşesc nicicum să-mi aduc aminte, aşa că mă ridic şi plec pe o bancă din apropiere. O fi asta ultima mea zi în Rennes? De ce mi-a dat atâţia bani? Poate e angajat al Poliţiei şi e nemilos cu toţi cei ca mine. O fi vrând să ne cumpere pentru a face oraşul mai curat. Gânduri asemănătoare îmi răsar în minte, apoi pacea mă cuprinde dintr-o dată. Mi-aduc aminte ce spunea mama când eram mică: „La vie est courte, pardonne rapidement, embrasse passionnément, aime réellement, rit sans contrôle, et ne regrette jamais ce qui t’a fait sourire.” Mă ridic de pe bancă. Sunt hotărâtă să ajung acolo fie ce-o fi. E prea frumos afară să fiu tristă pentru o propoziţie spusă-n grabă. Strada de pe cartea de vizită nu mi-e cunoscută. Ştiu însă cartierul, aşa că mă voi descurca.

N-am fost niciodată cu metroul. Aud mereu sunetul lui venind din pasajele prin care ies oameni în fiecare dimineaţă. Parcă se nasc acolo şi se împrăştie în lume pentru a-şi găsi locul într-o mare de oameni pierduţi. Acum că am destui bani voi face prima mea călătorie. Probabil te întrebi de ce n-am coborât niciodată în staţia de metrou, doar pentru a face o vizită de informare. Nu e nevoie. Ştiu că metroul e ca un tren. Doar îl aud mereu. Şi-apoi, mi-era frică că mă voi naşte o altă persoană dacă ies printr-un pasaj împreună cu alţi oameni.

Mai e până la metrou. E prima mea călătorie turistică prin oraşul care m-a îngrijit atâţia ani, aşa că vreau să mă bucur de ea. Mă plimb printre case acoperite de iederă şi încerc să ghicesc ce fel de oameni trăiesc acolo. Văd muşcate la ferestre şi draperii colorate dansând în vântul cald. Cu siguranţă înăuntru sunt gospodine ce pregătesc mâncarea pentru familiile lor. Asta dacă e cineva acasă. Fiecare clădire e unică în felul ei şi zâmbesc în sinea mea când cred că ghicesc corect locuitorii. Îmi întorc bucuroasă privirea la dreapta şi, printre plante uscate şi draperii trase observ un mesaj scris mare pe geam: „ANTIPRINTEMPS!”… Antiprimăvară… Cine-ar fi în stare să spună că urăşte primăvara? Poate e un bătrân fără familie pentru care viaţa nu mai înseamnă nimic. Îmi vine să merg să-i bat la uşă şi să-i spun exact aceleaşi cuvinte pe care mi le-a spus mie mama, dar probabil că n-ar înţelege aşa că nu mă obosesc. Va trebui să înveţe singur că viaţa e scurtă privind norii ce trec pe deasupra casei lui atât de frumoase. Păcat că singurătatea ne face orbi.

- Va urma -