Portretul picaturilor de apa

O masina. Orice masina. Si o zi ploioasa. Ploua cu soare si picaturile insetate de apa se preling nestingherite pe toate geamurile masinii.

Aburi de dorinta si emotie. Unde se duc acele picaturi? … Conteaza? Sunt atat de perfecte! Isi urmeaza drumul aflat pe moment, unindu-se pline de avant cu alte picaturi mai mici, incapabile sa-si urmeze singure drumul.

Pasiune colorata cu miros de scortisoara! Esenta picaturilor. Reteta pentru o lume perfecta, invinsa de aburul propriilor dorinte nestavilite.

Picaturile-mi soptesc povestea lor de dragoste. Atat de multe romante! Am inceput sa cred ca toata lumea iubeste… sau poate nu.

Picaturile de ploaie sunt efemere, diafane si suave. Atingerea lor iti trezeste toate simturile. Si deodata imi amintesc ca exist intr-o lume la fel de efemera ca picaturile de apa. Dar picaturile iubesc. La fel de intens ca mine.

Episode 52: Relax, take it easy.

This is about what we always want to do but almost as often we don’t succeed. I won’t talk about problems. Not today. I’ll talk about a breath of fresh air, about closing your eyes for 10 minutes while you’re sitting on a bench in the park and feeling the rhythm of the nature flowing through your veins. It’s about closing the doors to dark rooms just because today is just another sunny day which is worth being lived. A day to take off, a day to say goodbye to appointments, homework or projects, just a day to get ready for what’s going to come. Today is the day when you have to forgive everyone who has harmed you in a way or another, the perfect day to be at peace with yourself and forget… but not the smiling!

Someday someone said that life is amazing but it depends on the way you see it for this thing to be real.

I can feel the fresh smell of the sea waves although I’m at hundreds of kilometres away of it. I can feel the chill of the high mountains although here’s so hot. I can hear the music of the jungle although I’m in the middle of the city.

Dear friend, close your eyes and let your imagination free! It’s never too late to be a child again!

Episode 51: Violet

Rasufli greu si ai privirea pierduta. Orice-ar spune oamenii din jurul tau, tu esti plecat departe. Poate sa cada cerul, sa vina Apocalipsa, al II-lea potop, tu esti deja pierdut.

Te-ai saturat de atatea lucruri obligandu-te sa-ti construiesti o viata patrata in timp ce tu o vrei rotunda. Si rabufnesti si motivatia iti zboara pe fereastra. Nu mai vrei nimic, nu mai astepti nimic, nu mai gasesti un rost, un lucru pe care sa-l astepti.

Cerul tau e violet si orasul tot e violet in stil bacovian. Si gandurile tale se dau in mountain-rousse cu o viteza uimitoare.

La un moment dar ajungi sa te blochezi… sa traiesti ceea ce niciodata nu credeai ca poti: sa te gandesti la NIMIC. Si-au plecat toate amintirile, au plecat toate planurile de viitor. Esti singur, pe o strada pavata in stil vechi, cu nimeni in jur decat cladiri violet intinzandu-se lenese sub soarele violet… sau poate e luna… tot violet! Te innebuneste culoarea asa! Iti vine sa urli ca cineva sa schimbe canalul, sa inchizi ochii si sa-i deschizi intr-un camp cu maci rosii, un cer albastru, nori albi, pufosi si-un hamac legat de doi copaci. Ar fi destul pentru o vreme.

Ai vrea sa evadezi dar esti prins in nesfarsitul oras enervant de violet. Culoarea nu vrea sa dispara chiar daca se lasa noaptea.

Ai nevoie de-o noua dimineata, mai multa rabdare si multe calimare cu cerneala colorata s-o torni pe toata in jurul tau si sa colorezi lumea cum era inainte.

Dar esti singur si orasul tot e violet.

Episode 50: Colors

Atata verde iti inunda simturile! Si nici macar nu doare. Iti incalzeste sufletul precum o plapuma calduroasa din mijlocul iernii. Si-i dulce privirea curbelor jucause, impletindu-se perfect cu albastrul de puf. Iata comuniunea absoluta! Cer si pamant, aer si apa, foc si lemn.

Culori inocente izvorasc de nicaieri, indulcindu-ti ziua. Odrasle ale pamantului fertil a caror mama e raul binefacator. Se vor naste in fiecare an, la fel de inocente si colorate ca-ntodeauna, nestavilite de priviri si gesturi indecente.

Ele au destinul lor in pigmenti rupti din soare si din stele, din pieptul iubitei acelui tanar fermecator ce-si face cumparaturile nonsalant in fiecare joi a saptamanii, din acelasi supermarket, fara sa asculte glasurile inimilor tinerelor neatinse ce tanjesc dupa privirea lui blanda si totusi atat de masculina.

Culorilor nu le pasa de intrebari existentiale si refuzuri dureroase, de razboaie sangeroase ale sinelor si vise umede. N-au auzit niciodata povesti de dragoste carnale pentru ca … nu sunt carnivore. Sunt culori inocente ce se hranesc cu soare. El le este sotul musulman ce le iubeste pe toate deodata, totusi, nu la fel de intens. Si ele zac si asculta discursul maiestuos al celui care le ajuta sa se coaca, sa devina culori pastelate, pline de atingerea miilor de vizitatori.

Talpile umede ale picioarelor tale ce tocmai au innotat printre nisip fraged si apa proaspata ating nestingherit culori, lasand in urma lor dureri invizibile sau poate orgasme subite.

Te-ndepartezi incet, afundandu-te in propriul rai creat cu migala si dor din infinite culori. Ai murit… sau poate-ai renascut, fiind tu insati una dintre iubitele soarelui musulman.

Journey to Oz

We’re human beings. In a small world called Earth. Where everybody knows everybody and people find out things easily even if they weren’t told. We begin a journey and we walk on the yellow brick road towards Oz. Sometimes we meet the wolf when we want to pick up beautiful flowers aside the road and we’re eaten by it. Or not. We go on even if it’s hard. Time heals. It makes the wounds pass. It passes even if we want to stay. We’re enjoying spring, summer and even autumn, but winter is so cold and we want a warm place. Sometimes there’s only the road. No trees, no warm places, no sun. But we always go on, fed by the curiosity of what might be in the almighty city of Oz. We’re powerful even if we don’t know it. And we’re special. Very special. Not like everybody else. We have something that shines in us. The inner sun that gives us the power to go on. And even if it’s winter, harsh weather and we’re lonely we don’t give up. We walk and hope. And finally succeed. We’re in Oz and we enjoy its wonders. And then, we think of another Oz and start a new journey towards it. And it’s fun. It always is, it will always be.

Metamorfoza

Arcuşul viorii atinse uşor coarda sensibilă a sufletului ei. Transformarea din omidă verzuie şi plăpândă în fluture oranj şi diafan tocmai începuse. O lacrimă rebelă spălă obrazul ei drept. Ochii ei de catifea ciocolatie zâmbeau, scăldaţi în lacrimi de bucurie. Părul de abanos, buclat în straturi era inundat de roua abia născută. Îi aluneca uşor pe tâmple şi pe gâtul ei de-un alb ca laptele, sculptat într-o formă nemaipomenit de feminină şi atrăgătoare. Buzele-i ca macii zăceau întredeschise, îndreptate spre absolut. Firişoare ale respiraţiei ei ieşeau îngreunate. Avea faţa aşezată pe pernă, în aşternuturi mirosind dulceag. Ochii i se închiseră fericiţi. În sfârşit venise şi momentul metamorfozei sale! … Ce gândea numai ea ştia, dar e cert că zâmbea chiar şi cu ochii închişi ca un copil dulce când doarme după ce-a fost alăptat.

Şi-ncet, camera mică, ascunsă în spatele unei grădini înfloritoare, începea să dispară în timp şi spaţiu. Totul era învăluit în ceaţă fină, argintie, alunecând neaşteptat spre întuneric. Lumânările aprinse cu ceva ore în urmă se stinseră pe rând, parcă atinse de mâna nevăzută a nopţii adânci. Patul ei, încadrat  în forme fine, curbate şi jucăuşe strălucea în întuneric. Aşternuturile erau albe, presărate cu petale purpurii, mărturii ale melodiei ce plutise uşor în aerul ce-a explodat.

Ea dormea, îmbrăţişându-şi absolutul, scăldată-n valuri de beatitudine…

Episode 49: Regrets

You know… there are those moments in your life when you make plans. When your face is sunny and you daydream about an X thing you’ll going to do or a person you’ll going to meet and you’re so anxious. Then, there’s the action. When it actually happens. When you’re even happier than when you were planning it. And then, after everything passed you regret because that thing didn’t last longer.

Let’s talk about regrets. They’re always coming to make us feel down and maybe guilty for something we’ve done. We always want more and we don’t accept what we’re given. So we regret. A past day, a past period, past things in general. and we use to say that we give up, we want to die and leave everything behind just because something doesn’t come out as we want it to be. Well, you’re there. In that very spot where you’re fed up with trying so hard to make things right when you see they are left… anyway, not how you wish they would be. There are these little things that make your life happy and they are not persons. They are things, feelings, bits of God. And the others don’t understand you. They want you to be a grown up, a person who doesn’t care. Who takes life as it comes. Well, what a disappointment. You’re not like that. You get involved easily. In everything around you. And you don’t like to see the big things. No. You’re a small things lover. And you crave for affection and understanding. And they don’t give you that. Because they don’t know how much you need it.

Ah well, you’ve come to that part where you want people to hate you. Because by doing it, they’d leave you alone. They won’t ask for responsibilities neither obligations nor they will wait something from you. It’s going to be you and yourself alone. It’s painful, but better for a while. You want out. And when you finally will, you’ll regret it. See? We all go back to regrets in the end…

Episode 48: I believe!

Crezi. Ai crezut intotdeauna. Ai fost invatata de mica sa crezi. Ai nevoie de asta. Viata ta are sens asa si nu-i vezi sensul altfel. Nu-ti poti imagina existenta fara o cauza si un scop. There has to be a purpose! We can’t be here just like that, without a reason!

Crezand, stii cum trebuie sa traiesti, ce ai de facut si de ce ai ajuns aici acum 20 de ani si nu acum 120. Suddenly, it all makes sense.

Poate o sa zica lumea ca esti limitata si ca e vina ta ca nu-ti deschizi ochii sa vezi realitatea… Nu! Asta e realitatea ta! Ai ales-o cu mana ta pentru ca te regasesti in ea… si o lume intreaga va incerca sa te schimbe, sa fie ca un vant ce te leagana intr-o parte si-n alta. Va reusi cateodata, dar radacinile tale sunt bine infipte in pamant si vei rezista orice furtuna ar veni. Caci nu esti singura si stii ca cineva acolo sus te iubeste.

Episode 47: Unforgettable

• Nota: De ascultat while reading Vama Veche – Ana, Zmeul, N-am chef azi

Toti ne plangem prima iubire, prima suferinta crancena. Si tot ce urmeaza dupa acea perioada de perfectiune intruchipata e doar un fel de viata post-mortem in care nimic nu mai are sens si nu mai stim sa iubim. Incercam din rasputeri si la inceput credem c-o sa reusim, dar dupa o perioada, variabila de la pesoana la persoana, ne dam seama ca ne mintim singuri, ca incercarea e de fapt falsa, ca persoana aia e nepotrivita si ca nu vom putea iubi niciodata ca atunci.

Nu mai e la fel. Nu mai e X din trecut, nu mai suntem noi aceiasi, nu mai avem inocenta aia si dorinta nestavilita de a muta muntii din loc pentru a fi cu persoana iubita. Era totul pentru noi si, odata cu moartea povestii perfecte de iubire a murit si o parte din noi. Si nu mai putem s-o regasim, undeva inauntrul nostru. Sau nu mai vrem.

Ne plangem de mila si-i facem sa-nteleaga pe noii nostri wannabe parteneri ca nu noi suntem de vina daca nu merge, ci cel care-a luat odata cu plecarea si-o parte din noi. Si gata. Motivul perfect. Si iar trecem printr-o perioada de suferinta extrema… si noi si cel pe care-am incercat sa-l iubim. Si ne e dor si doare si ne innecam in amar si nostalgie si blestemam momentul in care ne-am despartit de cel cu care viata noastra era intreaga.

Vom continua oare sa ne mai plimbam mult timp in acest cerc vicios al suferintei si-al neimpacarii cu noi insine?

… Si stii ce-i ciudat? Continuam sa-l iubim pe cel pierdut si dupa atatia ani chiar daca despartirea n-a fost din vina noastra si cu toate ca stim ce urat s-a purtat dupa aceea. Chiar daca imediat dupa am dechis ochii si cadeam in prapastie cu 200 km/h si incepeam sa realizam defectele si minusurile celuilalt… Chiar si asa, continuam sa iubim aproape orbeste si nu vrem cu niciun chip sa ne despartim de acel trecut intunecat pentru ca, zicem noi, a fost anul de aur al existentei noastre. Oare?

De ce nu mai putem iubi la fel? De ce intalnim atatea persoane gresite la care visam si pe care le mintim spunandu-le ca le iubim, cand, de fapt, tot ce iubim e trecutul?

“Prezentul e trecut presarat cu amintiri.”

Episode 46: Frozen

E frig si-i cenusiu orasul. Asteapta invaluirea binefacatoare a gandurilor micute si inghetate ale tuturor oamenilor. Si cad din cer nepasatoare, intr-o armonie perfecta numai de ele stiuta. Sunt albe-argintii, pufoase, pline de atatea emotii stranse intr-un an intreg de tacere.

Si tu… esti singur, inconjurat de zeci de feţe cunoscute care nici nu-ti zambesc, nici nu se uita urat. E monoton. Si esti copil mic, infofolit in blanita maro, asteptand cu ardoare ingrijirea plina de dragoste a mamei si cuvintele ei dulci care te fac sa adormi la prima mangaiere pe par.

S-au topit gandurile in noianul de nimic si duse-au fost fara macar a fi citite de-un clarvazator neobosit. E mort clarvazatorul cu visele lui amare cu tot si mort e tot in tine. Sau nici nu s-a nascut.

Astepti o tresarire, o atingere fina pe faţa ta care sa te-adoarma usor fara sa ai nevoie de patul cald de-acasa…

Si-i frig si noapte si urat si duse-s toate visele intr-un taram atent ascuns de-un piticot cu lungi mustati si ochi albastri, blanzi.

Te-ai pierdut…